de nenumărate ori am râs de mama când îmi povestea de joy – că e deștept, că roade pixurile cu care mama dezleagă rebus-urile. îi spuneam că mâine-poimâine se va apuca să și citească și să mă anunțe când va începe să vorbească.

mama are o duioșie specială când vorbește despre joy – cât e de bun, de cuminte și de înțelegător. poate că suntem norocoși că pechinezul ăsta mic, venit în casa alor mei într-o zi de joi, de unde și numele de Joy (bucurie), chiar este un suflețel senzațional.

nu are cum să nu-ți fie dor de el. s-a atașat de toată lumea din casă și a intrat pe sub pielea noastră devenind ca-n orice familie de-al nostru. de cele mai multe ori eu sunt sor-sa iar alex, frati-su.

îl iubește pe tata tare tare și cred că a suferit altfel – fără glas – din februarie până azi de când nu l-a mai văzut zi de zi. și știu, joy, că și lu tata îi e dor de tine. mult, la fel de mult.